Manierismul in Arta презентация

Începând cu anii 1527-1530, spiritul renascentist suferă o criză brutală care distruge optimismul senin al începutului de secol. Jefuirea Romei (Sacco di Roma) în anul 1527 de către mercenarii spanioli şi germani în slujba habsburgilor, sinonimă cu prăbuşirea puterii papale, influenţa crescândă a Spaniei în politica statelor Italiei şi măsurile Bisericii Catolice împotriva progresului alarmant al Reformei, toate acestea constituie fondul din care se detaşează preocupările artiştilor din vremea respectivă. În acest sens, manierismul îndeplineşte tendinţa de transformare arbitrară şi de deformare a realului, exacerbarea subiectivităţii creatorului pe calea unei expresivităţi specifice, în căutarea marilor formule stilistice: „la maniera”. Două opere ale lui Gian Paolo Lomazzo au servit în acel timp artiştilor să-şi definească relaţiile cu procesul de creaţie artistică: Trattato dell’arte della pittura, scoltura et architettura (Milano, 1584) şi Idea del tempio della pittura (Milano, 1590). Termenul de „manierism” a fost introdus de istoricul de artă elveţian Heinrich Wölfflin la începutul secolului al XX-lea în lucrarea Das problem des Stils in der bildenden Kunst („Problema stilului în arta plastică”, 1912).

Trasaturi caracteristice
– pierderea clarităţii şi coerenţei imaginii
– multiplicarea elemenelor şi a planurilor în compoziţie
– simboluri complexe care se referă la domenii care nu aparţineau până acum tematicei artistice (alchimie, arta blazonului, limbajul florilor, …)
– gust pronunţat pentru un erotism estetizant
– deformarea şi torsiunea corpurilor
– scheme sinuoase („figuri în serpentină”)
– modificarea proporţiilor între diverse părţi ale corpului
– alungirea formelor

Jacopo da Pontormo (1494-1557) a fost reprezentantul cel mai important al manierismului. A frecventat atelierele lui Leonardo da Vinci, după care a devenit colaboratorul cel mai apropit al lui Andrea del Sarto. A practicat o artă stranie, cu culori reci şi ireale, figurile personajelor sunt complicate şi sinuoase, compoziţiile dense şi complexe sunt pline de dramatism.
Coborârea lui Iisus de pe cruce
Iosif în Egipt

Rosso Fiorentino (1494-1540) a executat din însărcinarea regelui François I frescele pentru palatul din Fontainebleau, inaugurând stilul manierit francez al secolului al XVI-lea, numit şi École de Fontainebleau. Acest stil a pătruns de aici în cercul artiştilor din Antwerpen şi al pictorilor englezi ai epocii.
Coborârea de pe cruce
Moise apără
fiicele lui Ietro

Agnolo Bronzino (1503-1572),
elev al lui Pontormo, pictor de
curte al familiei Medici din Florenţa, a realizat un mare număr de portrete şi tablouri cu subiect religios. Stilul său este rafinat, aristocratic, excelând prin redarea detaliilor şi a culorilor într-o formă strălucitoare.
Alegorie - Triumful Venerei

Parmigianino (1503-1540), discipol al lui Correggio, se caracterizează printr-o redare ambivalentă a relaţiilor spaţiale, cu accentuarea elementelor verticale. A fost cel mai influent pictor manierist italian. Tatăl și unchii lui l-au învățat tehnicile picturii, iar la vârsta de 16 ani, deja pictase complet un altar la biserica locală. Începând cu anul 1520, artistul renascentist Correggio a devenit sursa sa principala de inspirație. Specialiștii cred că tânărul artist l-ar fi asistat pe Correggio la pictarea frescelor unei biserici din Parma, unde Parmigianino ar fi finalizat un portret al papei Clement VII. Tânărul artist a încercat acolo pentru prima oară, arta lui Raphael și Michelangelo, iar stilul lui a devenit mai grandios, elegant și nobil. În urma asediului Romei din 1527, Parmigianino a fugit în Bologna și s-a reîntors la Parma, unde a primit o comandă pentru a picta frescele dintro biserică. În acea perioadă, conform unor însemnări, Parmigianino a devenit adept al alchimiei, transformându-se într-un lunatic si lucrând foarte puțin la frescele pentru biserică. A ajuns la închisoare după o perioadă, însa a scăpat. Specialiștii în artă presupun că Parmigianino a fost primul artist italian care a făcut schițe, iar lucrările lui au influențat arta gravurii.
Autoportret
în oglindă
convexă
Bunavestirea
Mariajul
mistic
al Sf.
Caterina

Tintoretto (1518-1594), unul din cei mai importanţi pictori manierişti veneţieni. A pictat pentru biserici şi pentru notabilităţile Veneţiei. Celebru este ciclul de fresce pentru Scuola di San Rocco. Unitatea compoziţiilor sale se realizează printr-un colorit vibrant şi printr-un clar-obscur fantastic şi dramatic. Pentru energia sa fenomenală demonstrată în execuția picturilor a fost supranumit și "Il Furioso", iar folosirea dramatică a perspectivei și a jocului luminii cu umbra a făcut din el un precursor al stilului baroc. Tintoretto și-a dedicat artei toată energia și tot entuziasmul, lăsând posterității o operă de o forță dramatică unică.
Minunea Sfântului Marcu sau Sfântul Marcu salvând viaţa unui sclav
Leda şi lebăda
Miracolul savului

Paolo Veronese (1528-1588), pictor veneţian. În pictura sa predomină formele opulente, lumina strălucitoare şi spaţiile vaste. Pictează femei cu păr blond bogat, îmbrăcate în veşminte fastuoase. A fost un pictor italian din perioada târzie a Renașterii, marcând trecerea spre Manierism.
Ospățul în Casa lui Levi
Venus la oglindă
Sf. Marc

El Greco (1541-1614),
pictor spaniol, originar din Creta.
Stilul său se caracterizează prin
alungirea figurilor, senzaţia de
straniu a luminozităţii, irealitatea
compoziţiilor, care produc o
exaltare mistică.
Logodna Mariei

Sculptura manieristă
Sculptura manieristă își găsește expresia în operele lui Giambologna (1529-1608), sculptor italian de origine flamandă și, mai ales, în creațiile uneori bizare ale lui Benvenuto Cellini (1500-1571), sculptor, giuvaergiu și miniaturist florentin.
Benvenuto Cellini:
Perseu
Pământul şi Marea